Sub același cer.

În vârtejul magic al Universului, distrugeri apocaliptice și explozii de frumusețe se împletesc într-un balet fantastic, existența unora hrănindu-se din pieirea celorlalte. Acest neîncetat tumult este întruparea conștiinței divine, care se arată pretutindeni și dintotdeauna: în însăși ființa fiecărui lucru, gândit ori material. În fiecare dintre gândurile noastre, în fiecare celulă a trupului, în toate moleculele din care suntem zidiți — până la ideile pure a căror întruchipare suntem — conștiința universală pare să se caute pe sine, fără odihnă.

Și noi întruchipăm, pe măsura firii noastre omenești, Universul întreg devenit conștient: substanță divină de neprins, nestatornică și nesătulă, mamă a întregii creații, a cărei pieire — deja scrisă — îngăduie renașterea și speranța schimbării, fără de care întrebarea fără capăt, a cărei esență este Dumnezeu, n-ar putea fi.

Dinlăuntru luăm parte la măreața căutare a unei armonii desăvârșite între toate cele, iar realitatea ce ni se dezvăluie în fața ochilor nu e decât una dintre scenele ei pipăite.